Nu găsesc nicio motivaţie logică şi cu atât mai puţin una materială. Îţi trebuie nervi tari ca să trăieşti într-o societate care îţi aruncă în faţă cu dispreţ expresia celei mai negre discrepanţe între cât trebuie să înveţi, ce ştii şi cum eşti plătit. Faci 12 ani până termini liceul, 6 ani într-o facultate grea unde înveţi pe rupte ca să ajungi la final un medic rezident care va petrece între 5 şi 7 ani învăţând continuu, cu 7-8 sute de lei pe lună în mână, până ajungi să dai din nou un examen de specialist şi să începi în sfârşit să-ţi cauţi undeva de lucru, unde s-o găsi.
Dacă mai vrei să te şi căsătoreşti în timpul ăsta şi ai ghinionul să te îndrăgosteşti de o colegă de facultate ai încurcat-o rău, pentru că vei face parte dintr-o familie cu un venit de, hai să zicem, 1600 de lei pe lună. Ai ajuns pe la 32 de ani cu o meserie pe care nu o poţi abandona pentru că nu poţi arunca la gunoi toţi aceşti ani de ani de viaţă şi nici nu te poţi apuca de reconversie profesională la vârsta asta. Eşti cum s-ar zice, condamnat să continui şi să câştigi în familie cât o secretară într-o firmă privată mai răsărită sau cât un mecanic la metrou care se plânge de munca grea şi face greve când i se năzare domnului Rădoi.
În tot acest timp îţi trec prin faţa ochilor mii de oameni bolnavi care se uită la tine ca la un zeu şi îşi pun speranţa în tine rugându-se să nu greşeşti şi să găseşti leacul care să-i aducă zorii zilei de mâine în priviri. Şi atunci se pune întrebarea de ce să te apuci de meseria asta? Singurul răspuns ar fi că din pasiune. Se prea poate să-ţi placă, să te dedici trup şi suflet, să crezi în jurământul lui Hypocrat, să vrei cu adevărat să lupţi cu sistemul, dar trebuie din nou să subliniez că îţi trebuie nervii tari. Mă gândesc că ţara asta are noroc pentru că la medicină se duc tinerii fără experienţă de viaţă adevărată, plini de entuziasm, de speranţă, idealişti. Nu cred că cineva care ar fi conştient de mersul societăţii româneşti şi de ierarhia valorilor din jur s-ar mai face medic vreodată pentru că n-ar avea logică. Spune-i unui tânăr absolvent de liceu că va trebui să înveţe toată viaţa, să-şi asume o mulţime de riscuri, să-şi practice meseria într-un spital sordid de provincie unde nu există aparatură, instrumentar, medicamente, să facă gărzi peste gărzi, să fie ameninţat de cete de ţigani care pătrund în spitale şi fac scandal, să te înjure toată lumea că iei şpagă atunci când ţi se oferă şi trebuie să trăieşti şi cu umilinţa asta pentru că statul odată ce te-a făcut prizonierul a ceea ce ai învăţat uită să te mai şi plătească. Nu vă uitaţi la medici ca la Arafat, Irinel Popescu, Brădişteanu, Astărăstoaie sau Cercel care se văd pe la televizor pentru că sunt emblematici.
Priviţi cu atenţie la miile de medici din ţară, din spitalele ruină de prin oraşele mici, de prin comune şi sate, oameni care rezolvă probleme aproape cu mâinile goale, care se zbat într-o cumplită lipsă de materiale şi de personal calificat, care luptă cu bolile şi moartea într-o continuă bătălie cu puţine sorţi de izbândă, dar care nu dezarmează niciodată. Nu spun că nu există şi medici mai puţini buni sau mai puţin etici care preferă să fie mai mult manageri decât doctori sau care condiţionează actul medical de foloase materiale, dar într-un sistem care îşi bate joc de ei zi de zi, aceştia parcă nu se mai văd atât de strident. În plus, peste tot sunt scoase în evidenţă şi arătate publicului avid de morbid şi tragic cazurile cele mai nefericite din practica medicală cu o efervescenţă demnă de o cauză mai bună aruncând în mod nedrept o lumină urâtă asupra întregii bresle.
Oameni buni, nu medicii sunt cauza dezastrului din sănătate, ci sistemul care a permis deturnări de fonduri, furturi şi cheltuieli nesăbuite, statul care a cheltuit banii din sănătate în scopuri electorale, munca la negru care permite neplata asigurărilor sociale şi câte şi mai câte. Medicii sunt doar nişte oameni care îşi fac meseria cât pot corect într-un sistem incorect, care se chinuie ca şi noi într-o societate strâmbă şi imorală şi care pe lângă toate astea au în grijă bunul nostru cel mai de preţ: sănătatea.
În tot acest timp ignorăm cu bună ştiinţă faptul că în ultimii 20 de ani s-au construit în România mii de biserici, dar nici un spital, că pleacă din ţară o mulţime de doctori şi asistente medicale pentru că se câştigă mai bine, că la medicină sunt 0,7 înscrişi pe un loc iar la drept 23, că zac aparate de milioane de euro prin spitale, că nu sunt bani de consumabile, că presa a indus o profundă lipsă de consideraţie a medicilor prin prezentarea unor cazuri izolate de malpraxis care, de altfel, există în toată lumea, dar care la noi sunt arătate ca fiind la ordinea zilei şi aşa mai departe.
Şi pentru că s-au învăţat o mulţime de neaveniţi să-i înjure degeaba pe medici şi nu pe guvern sau pe guvernanţi, declar sus şi tare că mă solidarizez cu toată breasla şi plecând capul cu recunoştinţă declar cu mâna pe inimă, domnilor şi doamnelor doctori, respect!
