În momentul în care se întîmplă un incident, persoanele care sînt instruite şi antrenate să lucreze în astfel de situaţii trebuie lăsate să lucreze, şi abia după aceea făcută analiza. Acea presiune negativă asupra lor, făcută în timpul în care lucrează, poate duce la pierderi de vieţi omeneşti, şi asta trebuie să înţeleagă populaţia. Este ca şi în cazul copilului care a greşit: întîi trebuie să vezi de ce a greşit, să vezi care a fost în acel moment gîndirea lui – căci poate a fost bună, dar i-au lipsit anumite elemente! -, şi abia după aceea să vezi cum îl poţi corecta şi cum poţi construi. Dacă numai îl baţi, nu o să obţii nici un rezultat. Aşa este peste tot, inclusiv în sistemul de urgenţă – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, medicul şef UPU-SMURD Cluj, dr. Adela Golea.

– Care este, după părerea dvs, „lecţia” accidentului de la clubul „Colectiv”? Ştim sau nu ştim să gestionăm o situaţie de urgenţă de genul celei petrecute la Bucureşti?

– Se pun două probleme, aici. În primul rînd se pune problema răspunsului sistemului de urgenţă în momentul în care este accesat, şi acest răspuns a existat, s-a aplicat Planul roşu pe prespital şi au fost activate resursele necesare. Se pune apoi, în al doilea rînd – dar cele două planuri trebuie să meargă unul cu altul, corespondent – problema măsurii în care populaţia, în condiţiile în care se întîmplă ceva grav, ştie ce să facă sau ştie cum să răspundă. Aici, însă, problemele sînt puţin mai complexe.

– Adică…?

– Întotdeauna, în faţa unui accident cu victime multiple, în faţa unui dezastru, sînt elemente necunoscute pe care, înainte, nimeni nu le-a pus într-o simulare şi nu au fost discutate. Acestea sînt însoţite întotdeauna, după un astfel de eveniment, de o perioadă pe care noi o numim „mica perioadă de haos”, atunci cînd populaţia nu ştie cum să răspundă – dacă nu este pregătită -, atunci cînd se creează acea panică, chiar în locul unde s-a întîmplat acel dezastru; după care serviciile de urgenţă se activează, încep să îşi facă treaba, adică asistenţa medicală de urgenţă, care uneori este greu de înţeles de către populaţie. De ce? Fiindcă niciodată, în astfel de condiţii, n-o să fie resurse în număr egal cu victimele, pentru că de aceea se cheamă dezastru! Şi atunci, sînt nişte elemente în baza cărora se face un triaj medical al victimelor – victime care au şansele cele mai mari de supravieţuire, victime care au leziuni incompatibile cu viaţa, victime decedate. Şi nu toată lumea înţelege acest lucru.

De ce spun că ar trebui să meargă mînă în mînă ceea ce înseamnă serviciu de urgenţă cu ceea ce se cheamă educaţia populaţiei, în astfel de situaţii? Pentru că sînt anumite elemente care, aplicate, pot să reducă leziunile persoanelor prinse într-un astfel de eveniment. De exemplu, în condiţiile unui incendiu cu gaz toxic care se ridică în atmosferă, într-un spaţiu închis, dacă te laşi jos şi mergi ghemuit pe lîngă perete, chiar dacă nu ai vizibilitate, fiindcă peretele te duce către ieşire, nu vei inhala tot ce este toxic şi care se ridică în aer. Dacă încerci să respiri cît de cît liniştit, atît cît se poate în acel moment de impact psihologic, nu inspiri atît de mult gaz toxic, ceea ce este foarte important.

Panica este un fenomen care se întîmplă întotdeauna şi pe care nu îl putem coordona, dar ideea de a încerca să-ţi iei nişte măsuri minime, de a ieşi din  spaţiul în care se întîmplă acel dezastru, este foarte importantă. Este important să gîndim ce putem face în momentul în care ajungem într-un spaţiu în care se poate întîmpla un dezastru, şi acel „exerciţiu” îl avem în avion, pentru că acolo riscurile sînt foarte mari. Toată lumea ştie că în momentul în care urci în avion, îţi sînt prezentate acele culoare, uşile de ieşire în situaţii de urgenţă, şi pasagerilor li se spune să memoreze aceste ieşiri. Nu se face degeaba acest exerciţiu! De fapt, se creează o legătură mentală pentru acei pasageri: dacă se întîmplă ceva, să ştie pe unde să meargă, pe unde pot ieşi. Nu ştiu dacă toată lumea conştientizează acest lucru sau dacă unii iau în rîs faptul că stewardesa repetă de fiecare dată care sînt ieşirile de siguranţă.

De aceea spun că un eveniment ca şi cel recent, de la „Colectiv”, ne învaţă să fim în primul rînd NOI, grijulii cu noi înşine, cu persoana proprie, pentru că, pînă la urmă, şi corpul medical poate fi o victimă în situaţii de dezastre. Nu ţin neapărat de actul medical în sine măsurile care trebuie luate, ci ţin şi de o parte de prevenţie, de o parte de educaţie, pe care în ultimul timp colegii de la ISU încearcă să o facă şi prin intermediul televiziunii. Nu ştiu cîtă lume se uită sau ia în seamă acele campanii de informare, referitoare la ce facem cu instalaţia electrică provizorie pe care o repară tatăl, într-o familie, dar tatăl nu este de specialitate; ce facem cu sobele care pot să sară în aer şi să distrugă un bloc întreg, cînd sînt instalaţii artizanale.

– Sînt două situaţii aduse în discuţie, dar în realitate riscurile de incendii, de accidente, de dezastre, sînt mult mai multe. Cine ar trebui să umple acest gol de informaţie privind comportamentul în situaţii de urgenţă, cu care se confruntă populaţia?

– Cred că educaţia ar trebui făcută seriat. Îmi aduc aminte că, pe vremuri, la şcoală se desfăşurau diverse activităţi prin care eram învăţaţi cum să ne orientăm dacă ne-am rătăcit în pădure, cum să ne adăpostim de ploaie, ce trebuie să avem la noi cînd mergem într-o excursie etc. Sînt, deci, lucruri care ar trebui să se facă seriat, începînd din şcoală şi completate mai apoi cu educaţia adultului pe alte riscuri, pentru că intervin problemele industriale, de producţie, unde este expus mai mult adultul. Pe de altă parte, există comisii ale situaţiilor de urgenţă, care apreciază aceste riscuri în funcţie de zona în care se află. Spre exemplu, dacă ne gîndim la un alt eveniment nefericit: Parisul. Franţa este una dintre ţările cu o destul de bună siguranţă şi cu oameni care au un răspuns foarte rapid la urgenţă, cu un sistem, inclusiv internaţional, care se poate mobiliza şi acţiona şi în alte state. Şi totuşi s-a întîmplat dezastrul, cu atît de multe victime pe care au trebuit să le asiste într-un timp scurt.

De asta spun că niciodată, în aceste condiţii de dezastre, nu putem evita elementul surpriză. De aceea, totdeauna va exista panica şi nu o vom putea evita.  Însă, măcar după acele cîteva secunde sau minute de panică, dacă avem o anumită educaţie, putem reacţiona.

Mai trebuie să înţelegem că sistemele de intervenţie nu sînt perfecte; toate sînt însă perfectibile. Nu o dată se creează presiuni negative, foarte rele, care au rezultat negativ asupra activităţii celor care lucrează în sistemul de urgenţă dacă întotdeauna îi criticăm, cu sau fără dovezi. A analiza la rece, în mod constructiv, şi a vedea ce se poate îmbunătăţi în activitatea lor, este un lucru binevenit; dar a interveni întotdeauna negativ asupra unor oameni care iau decizii, şi decizii care nu sînt foarte uşoare şi pe care nu cred că foarte mulţi dintre cei care lucrează în sistemul medical le pot lua uneori, este un lucru care poate avea un impact nedorit asupra acestora şi care poate duce la pierderi de vieţi omeneşti.

În momentul în care se întîmplă un incident, persoanele care sînt instruite şi antrenate să lucreze în astfel de situaţii trebuie lăsate să lucreze, şi abia după aceea făcută analiza. Acea presiune negativă asupra lor, făcută în timpul în care lucrează, poate duce la pierderi de vieţi omeneşti, şi asta trebuie să înţeleagă populaţia. Este ca şi în cazul copilului care a greşit: întîi trebuie să vezi de ce a greşit, să vezi care a fost în acel moment gîndirea lui – căci poate a fost bună, dar i-au lipsit anumite elemente! -, şi abia după aceea să vezi cum îl poţi corecta şi cum poţi construi. Dacă numai îl baţi, nu o să obţii nici un rezultat. Aşa este peste tot, inclusiv în sistemul de urgenţă.

Cred că trebuie să ne gîndim în acest moment cum să dezvoltăm o reţea care să meargă de la nivelul populaţiei pînă la nivelul supraspecialistului. Trebuie să vă spun că, cel puţin după ultimul protocol de resuscitare, apărut acum, în octombrie 2015, se pune foarte mare accent pe educaţia laicului şi pe colaborarea acestuia cu dispeceratele de urgenţă. De ce? Pentru că după vîrsta de 5 ani se pot învăţa anumite manopere sau manevre medicale care să-l ajute pe cel în suferinţă; practic, să „cumpere” timpul de supravieţuire al acestuia pînă la sosirea echipajului medical.

– Mă pregăteam să vă întreb cît timp ne trebuie să ne trezim…

– Eu nu cred că trebuie să ne trezim. Eu cred că avem oameni care ştiu ce au de făcut şi care au nevoie numai de suport şi au nevoie de informaţii care să fie corect prezentate, să nu creeze haos mai mare şi să nu stimuleze durerea persoanelor în suferinţă. Şi aici – şi îmi cer scuze, fiindcă nu vreau să jignesc pe nimeni! – mi-aş dori să avem colegi din presă care în acele momente, de urgenţă, să ne ajute explicînd oamenilor ce se întîmplă, ce au de făcut şi cum să ne sprijine, şi nu să accentueze durerea celor în suferinţă. Este foarte greu să lucrezi cu omul în suferinţă şi dacă nu ştii cum să-l abordezi, să fii suportiv pentru el sau pentru familia lui, şi-i accentuezi durerea spunînd: „Se putea şi mai bine, se putea face şi aşa, nu i s-a făcut nimic”, atunci omul acela nu mai înţelege nimic din ce i se întîmplă.

Trebuie să revin la un exemplu care pe mine mă urmăreşte: acel accident din Apuseni, după care toată lumea a spus familiei studentei că aceasta a murit îngheţată. Nimeni  n-a spus absolut nici un cuvînt despre traumatismele pe care le-a avut acea fată (Aura Ion – n.n.) care a picat cu avionul! Este cumplit pentru tine, ca părinte, să gîndeşti că ţi s-a lăsat copilul să moară îngheţat, dar să nu ştii că de fapt copilul tău a fost cu multiple traume, pe care, poate, fizic nu le-ai văzut şi care de fapt au dus la acea răcire rapidă a corpului, faţă de ceilalţi! Haideţi să prezentăm corect lucrurile şi să nu mai găsim întotdeauna numai vinovaţi; să încercăm să vedem cum putem ajuta şi cum putem crea un sistem care să funcţioneze, aşa cum am spus, de la nivel de laic şi pînă la nivel de supraspecialist. Dar, este nevoie să spun, nu se poate să avem supraspecialişti şi în acelaşi timp să nu ştim cum să anunţăm un incident, să nu ştim spune cîte victime sînt, aproximativ, să nu ascultăm nimic, de la dispecerat, cînd sîntem rugaţi să facem anumite manevre şi să ajutăm, pînă vin echipajele de urgenţă, ci numai să învinuim, că n-au venit aceste echipaje instantaneu. Nu se poate!

– Cred că cititorii ar fi curioşi să ştie care sînt, în prezent, principalii factori de risc pentru accidente cu victime multiple, la Cluj.

– Factori de risc sînt peste tot, nu numai la Cluj, ci şi în oraşele mai mici şi în oraşele mari. Centrele universitare, în general, sînt aglomerări mari de oameni: aici se adună grupuri, aici se adună pe stadioane, aici se adună la diferite reuniuni – care sînt ştiinţifice, sportive sau de altă natură. Întotdeauna, la aceste manifestaţii – dacă ele sînt anunţate forurilor administrative! – se face o evaluare a riscului, şi această evaluare nu o fac medicii, o fac colegii de la ISU şi de la Jandarmerie. Să ştiţi însă că au fost incidente pe terenul de sport generate nu de un fapt real, ci de un simplu cuvînt: cineva a strigat că a luat foc ceva, a creat panică şi pur şi simplu oamenii s-au călcat în picioare. Este, şi acesta, un risc pe care trebuie să-l luăm în considerare. N-a explodat nimic, n-a fost nici un incendiu, ci numai o persoană care, negîndind, a creat un moment de panică.

Problema cea mai mare este, deci, în aglomeraţie, şi de aceea am zis că populaţia trebuie să înţeleagă anumite mecanisme şi să fie educată pentru a-şi crea nişte sisteme de răspuns. Sigur, partea medicală vine şi tratează urgenţa medicală, pompierii vin şi extrag victimele de sub dărîmături, jandarmii şi militarii se mobilizează şi ei şi fac tot ce se poate face. Dar, pînă atunci, răul odată făcut prin modul în care nu ştim cum să reacţionăm într-o situaţie sau alta, adesea nu se mai poate repara.

Sursa