"Sunt zile în care ajung la spital la şapte dimineaţa, oră la care în Belgia este încă întuneric, şi plec după ora 19, când este la fel de întuneric. Sala de operaţii este la subsol şi nu o dată mi-am spus: "Ziua a trecut, însă eu nu am văzut lumina soarelui!". Poate mi se închid ochii instantaneu de oboseală, dar sub pleoape rămâne deschisă toata satisfacţia unei operaţii reuşite, a unei vieţi salvate, a gândului ca ai redat bucuria sănătăţii unui om care şi-a pus speranţele în tine", ne-a mărturisit, cu emoţie, gălăţeanca Alexandra Colesnicenco, sora mai mare a Mariei Crăciun, vocea de aur a Galaţiului. Alexandra, aşa cum aţi mai putut citi în pagina de Diaspora a ziarului „Viaţa liberă”, lucrează la spitalul Erasme, din reţeaua formativă a Universităţii Libere din Bruxelles, ca medic rezident în serviciul de Anestezie şi Reanimare. Cu amabilitate, a acceptat să ne povestească ce înseamnă să fii rezident într-un spital vast, cuprinzând şi Facultatea de Medicină.

"Nimeni nu te cruţă, dar toţi îţi vor sări în ajutor"

Alexandra şi-a început drumul către medicină la Liceul „Emil Racoviţă” din Galaţi, unde a absolvit în cadrul unui program intensiv de biologie-chimie, apoi a absolvit Universita Politecnica delle Marche, primind diploma "Di Dottore magistrale in Medicina e Chirurgia".

După cum ne-a mărturisit, trecerea de la viaţa de student la mediul real de activitate al unui medic rezident în Anestezie şi Reanimare este uneori foarte dură: "Ca anestezist, totul e decisiv. Nu poţi să acţionezi de două ori. Suntem responsabilizaţi la maximum şi fiecare ne simţim în linia întâi în lupta pentru reuşită. Pentru că alternativă nu este… sau n-ar trebui să fie. Dar în acele minute, când stabileşti concentraţii de substanţă, în care se regăseşte anestezia necesară unei operaţii de câteva ore, nu trebuie să-ţi tremure mâna, nu trebuie să-ţi tremure vocea, eşti o echipă cu toţi cei din jur. Nimeni nu te cruţă, dar toţi îţi vor sări în ajutor. Viaţa pacientului e tot ce contează!", spune Alexandra Colesnicenco.

Tânăra rezidentă a ţinut să spună că, la Reanimare, orice s-ar întâmpla, echipa operatorie devine una de suflet. Şi nu o dată, după un caz dificil, s-au îmbrăţişat şi au plâns împreună în vestiar. O reacţie firească, după o încordare maximă. "Suntem oameni şi noi, ca şi cel care a stat deschis în faţa noastră. Sănătatea este darul lui Dumnezeu. Noi, medicii, încercam să-l ajustăm uneori, dar de fiecare dată conştienţi că suntem oameni, că putem greşi".

"Ştiam că moartea pândea dintr-un colţ"

Am rugat-o pe Alexandra să ne împărtăşească cel mai impresionant dintre cazurile de care s-a ocupat. Tânăra anestezistă ne-a spus că rezonează afectiv cu fiecare caz şi fiecare simptomatologie în parte.

Dar cea mai impresionantă a fost povestea unei gravide cu sarcină gemelară. La începutul zilei, a ajutat-o cu o anestezie epidurală, pentru a-i face suportabil travaliul. Primul copil îl născuse în dureri foarte mari. Chemată la anestezia altei paciente, a plecat, dar gândul îi rămăsese la tânăra mamă, ştiind că era epuizată şi că urmau minute grele încercând să nască al doilea copil.

Când a terminat cealaltă anestezie, a alergat în salonul mamei dar, spre stupoarea ei, a văzut patul gol, iar primul bebeluş şi mama femeii plângeau. "Primul gând a fost acela că tânăra mamă murise şi fusese luată din salon. Am îmbrăţişat-o pe bunică, dar ea mi-a spus că fusese transportată de urgenţă în sala de operaţii. Am ajuns în câteva secunde şi am aflat că bebeluşul ei, întors transversal în ultima clipă, impusese cezariana de urgenţă. Femeia era la capătul puterilor, pierduse mult sânge şi am făcut tot ce am putut să o susţinem să reziste. Ca medic, ştiam că moartea pândea dintr-un colţ, dar din fericire Dumnezeu i-a dat forţa vieţii, care a înlăturat pericolul. Astăzi este fericită alături de micuţii săi şi eu sunt mulţumită că îşi au mama aproape", ne-a povestit Alexandra.

Personal românesc la Spitalul Erasme

Alexandra Colesnicenco ne-a mărturisit că, din fericire, nu este singura româncă din spitalul din capitala belgiană. "România este foarte bine reprezentată în acest spital, alături de numeroşii străini veniţi din toate părţile lumii. Un mediu multicultural. Consider că în România există un potenţial uman extraordinar, în cadrul unui sistem cu enorme probleme de administrare şi lipsuri uriaşe, ceea ce face deseori ca acesta să nu fie valorizat cu prejudiciul pacienţilor şi al colegilor, care se văd striviţi de inerţia unui mecanism greoi", spune tânăra rezidentă. În privinţa modului în care sunt priviţi sau trataţi românii, spune că a văzut o deosebită atenţie spre tot ce înseamnă bună practică medicală bazată pe evidenţe ştiinţifice solide, discuţii colegiale şi analiză în interesul pacientului, faţă de care există un profund respect.

Diferenţe de la cer la pământ

Medicul rezident a remarcat că diferenţă uriaşă faţă de spitalele din România o reprezintă tehnologia medicală de ultimă generaţie, care face posibile operaţii care în ţara natală nu ar putea avea loc. „Am participat la operaţii de o fineţe maximă, unde apelând la tehnica existenta s-a ajuns la performanţe uimitoare din punct de vedere al şanselor date acelui caz. Apoi, resursele medicamentoase sunt iarăşi o condiţie a calităţii actului medical, investigaţiile, un scanner, un RMN sau coronarografie pot fi făcute la orice oră din zi sau noapte, dacă se impune, spitalele din Belgia fiind utilate cu astfel de aparatură".

"Viaţa e tot ce contează"

Am fost curioşi cum şi unde se vede tânăra anestezistă peste 20 de ani. Pentru că a învăţat, la modul propriu, că nu aduce anul ce aduce ceasul, Alexandra ne-a spus că îşi doreşte să fie un specialist bun în Anestezie: "Nu ştiu unde mă vor duce paşii, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că pe drumul pe care merg sunt în primul rând un om modest, care ştie că viaţa e menită să fie trăită fără durere, dar dacă ea apare, sunt pregătită să o înfrunt fără nicio ezitare. Şi aşa cum am jurat, voi încerca să fiu în slujba pacientului oriunde mă voi afla. Pentru că viaţa e unică şi e tot ce contează".

Sursa