Renunţarea la fumat este un proces dificil, din orice unghi îl priveşti. Cercetători, medici, pacienţi, cu toţii realizăm că renunţarea la fumat nu este un proces liniar. Necesită intervenţii susţinute şi este puternic integrată în contextul socio-economic. Însă cu cât înţelegi mai bine complexitatea factorilor sociali şi psihologici care susţin consumul de tutun, şi cu cât devii mai familiarizat cu literatura ştiinţifică care inventariază un număr copleşitor de intervenţii vizând acest comportament, descurajarea şi confuzia pot să crească. De unde ar trebui să începem şi cum putem contribui, fiecare dintre noi, la reducerea poverii pe care fumatul o pune asupra societăţii?

Pentru un practician, resursele logistice şi de timp pentru a implementa programe de reducere a fumatului în comunitatea pe care o serveşte sunt limitate. Deşi interacţionează cu pacienţii zi de zi, uneori interacţiunea este fragmentară, monitorizarea pe termen lung e dificilă, comunicarea extrem de focalizată şi deseori unidirecţională; unii simt că nu este locul lor să intervină, sau nu au pregătirea necesară pentru a o face; alţii consideră că o astfel de discuţie ar putea afecta relaţia medic–pacient, prin alienarea acestuia.

Dar mai puţin cunoscut este următorul lucru: studiile sugerează că simplul sfat al medicului de a renunţa la fumat creşte semnificativ probabilitatea ca un pacient să încerce (şi să reuşească) să renunţe, în comparaţie cu lipsa unei intervenţii. Iar dacă sfatul medical este oferit în conjuncţie cu un minim sprijin în renunţarea la fumat (scurte sesiuni de consiliere comportamentală şi/sau prescrierea unui tratament farmacologic), creşte procentul pacienţilor care sunt motivaţi să renunţe la fumat cu până la 40–60%¹.

În acest sens, Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Europa recomandă ca personalul medical să integreze în activitatea clinică scurte intervenţii pentru reducerea consumului de tutun. Să întrebe şi să documenteze statutul de fumător al pacienţilor. Să sfătuiască pacienţii cu privire la beneficiile renunţării la fumat pentru condiţia lor medicală. Să evalueze motivaţia acestora de a reunţa la fumat şi să îi asiste în procesul de renunţare, dacă este posibil, prin trimiteri la specialişti sau programe de renunţare la fumat, prescrierea de medicaţie sau sprijin psiho-comportamental. Să planifice urmărirea problemei fumatului odată cu urmărirea cazului². O astfel de intervenţie minimală poate fi acoperită în câteva minute, folosind strategii cum ar fi stabilirea de comun acord a unei date pentru renunţarea la fumat, explorarea principalelor contexte în care pacientul fumează şi dezvoltarea unor stategii de a le gestiona, cât şi încurajarea aparţinătorilor să susţină pacientul în acest proces.

Un sfat oferit într-un episod izolat are un impact limitat, iar rezultatele sunt rareori sustenabile. Însă un discurs comun al comunităţii medicale, un sistem în care fiecare contribuie la deconstruirea fumatului şi oferirea de sprijin în procesul de renunţare pot avea un impact major.

În România, există un program naţional care poate veni în sprijinul celor care doresc să renunţe la fumat, există grupuri care cercetează sau se implică activ în adresarea problemei fumatului în diferite populaţii şi personal medical care se implică în sprijinirea pacienţilor pentru a renunţa la fumat. Însă există în acelaşi timp şi mesaje mixte primite de pacienţi, scepticism şi comportament evitant.

„Se va renunţa şi la noi la fumat, o să vezi“. Dar cu fiecare moment în care aşteptăm ca epidemia să dispară de la sine sau să fie gestionată de alţii, pierdem vieţi. Am putea în schimb să începem de astăzi, cu paşi mici, dar care maximizează orice contact scurt al pacientului cu sistemul medical, contribuind puţin câte puţin la un ţel care pare (momentan) intangibil.

Sursa